Am mers spre cea mai apropiată cafenea, nu mai țin minte cum se numea fiindcă mintea îmi era deja doar la ea, eram atent la tot ce spune si la toate gesturile ei. De multe ori mă prefăceam că nu am auzit ce a spus și o puneam să repete. Îmi plăcea să mă uit la buzele ei, la cum se mișcă atunci când vorbesc. Era la fel de speriată precum eram eu de uimit. Nu prea realizam ce se întâmplă, mă lăsam dus de val pur și simplu. Aveam doua alternative: să străbat marea în larg sau să mă izbesc de țărm.
Începem să povestim tot felul de chestii banale, îi spun câte ceva despre mine, ea la fel. Aflasem că e din Iași și că mai are o soră, mai mică. Nu am intrat în detalii, nu voiam să fiu cumva indiscret.
O vedeam că se tot uită la ceas. Mă gândeam să o întreb dacă trebuie să plece sau dacă o rețin. Am întrebat-o și mi-a zis că pur și simplu i se pare că a pierdut noțiunea timplului de când eram acolo. Într-adevăr, trecuseră deja două ore și nu aș mai fi plecat, dar am zis că ce e prea mult strică, nu voiam să se sature de mine prea repede. Din cât am povestit cu ea aflasem că stă în apropiere, în chirie la o mătușă de-a ei, care e mai mult plecată decât stă pe acasă. O conduc acasă, ajunși în fața casei îmi spune:
-Mulțumesc pentru cafea!
-Pentru puțin, măcar atât să fac dacă te-am reținut.
-Ne mai vedem noi, chiar daca Bucureștiul e mare.
-Mâine, ora 16:00, Cișmigiu, lângă fântână, e ok? O întreb privind-o în ochi și cu pulsul mai ridicat decâ ar trebui.
-Dacă vin înseamnă că e ok.
Și pleacă.
M-a lăsat confuz, nu știam ce să înteleg, daca vine sau nu. Nu aveam numarul ei, nimic, deoarece îmi plăcea să vorbim față în față și mi se părea mai plapitant așa. Știam doar unde stă. Nu aveam decât să merg a doua zi și să aștept, să sper că va veni.
Aveam în minte doar atât:”maine, ora 16:00, Cișmigiu”.
patrickstanciu.life 